Vestea trecerii în neființă a lui Valentin Petricenco, toboșarul-fondator al trupei Proconsul, a zguduit din temelii lumea artistică românească. Pentru cei care l-au cunoscut, „Vălică”, așa cum îi spuneau cu drag colegii și prietenii, nu a fost doar un muzician de excepție, ci un om cald, blând și sincer, care a trăit discret, dar cu o demnitate și o pasiune greu de cuprins în cuvinte.
Trei decenii în slujba muzicii și a prieteniei
Valentin Petricenco a însemnat mai mult decât ritmul din spatele pieselor Proconsul. A fost un liant între oameni, un sprijin nevăzut pentru colegi, un zâmbet sincer în momentele grele și o inimă care bătea mereu în același tempo cu muzica. În cei 30 de ani petrecuți în trupă, a adunat nu doar concerte și albume, ci și clipe de viață autentică, trăită alături de oameni care l-au iubit sincer.
„Cu profundă durere, am aflat azi că Vali nu mai este! Vălică al nostru a plecat și el, prea devreme. Cei 30 de ani petrecuți împreună rămân, atât cât ne mai îngăduie Dumnezeu și nouă pe acest pământ, amintiri care nu se șterg…”, au scris colegii din Proconsul, într-un mesaj sfâșietor publicat pe pagina oficială a trupei.
Un luptător tăcut, care nu s-a plâns niciodată
Dincolo de scenă, Valentin a fost un om încercat de viață. În 2019, a fost nevoit să se retragă din activitatea muzicală din cauza unor probleme grave de sănătate. A fost o despărțire dureroasă de tobe, de colegi, de public. Dar Vali nu s-a plâns niciodată. A primit tot ce i-a dat viața cu demnitate, fără să-și piardă vreodată lumina din privire.
Și totuși, povestea lui nu s-a oprit acolo. Fiul său, Pavel Petricenco, i-a preluat locul în trupă. A fost un gest profund, care a transformat durerea într-un omagiu viu. Prin mâinile și sufletul fiului său, Valentin a continuat să cânte. Și o face și astăzi.
Un val de mesaje din partea celor care nu-l vor uita
Moartea lui Vălică a fost resimțită ca o pierdere personală de mii de oameni. Mesajele de condoleanțe au umplut rețelele sociale, adunând în ele lacrimi, amintiri și recunoștință.
„Ce se-ntâmplă!? Ne pleacă generația noastră, legendarii cei mai buni! Dumnezeu să-l odihnească în pace și lumină!”
„Nu pot să cred! Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali! Cred că nimeni nu va uita spiritul tău de viață și bancurile pe care ni le spuneai tot timpul… Abia așteptam un concert Proconsul ca să te aud: ‘Pe ăsta îl știi, Alinuța?’”
Aceste cuvinte spun totul. Vali era bucurie. Era omul care aducea lumină în culise, care transforma o seară de concert într-un moment de comuniune între artiști și public. Era prietenul care știa să tacă atunci când durerea cerea liniște și să râdă zgomotos când sufletul voia libertate.
Un gol care nu poate fi umplut, dar o prezență care nu dispare
E greu de acceptat că Vălică nu mai e. E și mai greu să vorbești despre el la trecut. Dar poate că în cazul unor oameni ca el, timpul nu mai are putere. Prezența lui rămâne vie în fiecare ritm care se naște dintr-o tobă, în fiecare concert în care Pavel va urca pe scenă, în fiecare amintire pe care colegii și prietenii o vor povesti, iar și iar.
Valentin Petricenco a fost un om care a ales să trăiască frumos, fără zgomot, deși tobele i-au fost voce. A preferat autenticitatea în locul aparențelor, a ales loialitatea, modestia și pasiunea – iar toate acestea l-au făcut iubit, respectat și neuitat.
Un rămas bun care nu e sfârșit
Astăzi, pe scenă, un scaun rămâne gol. O tobă tace. Dar în inimile celor care l-au cunoscut și l-au ascultat, Valentin Petricenco bate mai departe ritmul unei povești care nu se va termina.
Drum lin, Vălică. Muzica ta continuă. Iar noi vom aplauda în tăcere, cu sufletul, de fiecare dată când te vom auzi printre acorduri. Ai fost și vei rămâne o inimă care a bătut pentru toți.