Afaceri Interne—AI-ul. Departamentul despre care Grigoraș îmi spusese, fără ezitare, că e „putred până în măduva oaselor”. În clipa aceea, piesele au început să se potrivească.
Am inspirat adânc și m-am ridicat, strecurându-mă spre ieșire cu pași tăcuți. Telefonul a vibrat în buzunar—era Mihai, fostul partener al lui Grigoraș, mutat la unitatea canină cu doar câteva luni în urmă.
„Trebuie să-l scoți pe Rex de acolo,” mi-a șoptit la capătul firului. „Acum.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Grigoraș descoperise ceva. Dovezi despre o rețea de ofițeri care vindeau informații. Cred că Rex a fost martor. Iar ei vor să-l facă să dispară.”
Inima a început să-mi bată cu putere. Știam cât de buni erau câinii de serviciu în a memora mirosuri, locuri, oameni. Rex putea recunoaște ceva ce nimeni altcineva nu putea.
Am intrat din nou în capelă exact când un bărbat cu pantofii pătați de sânge s-a apropiat de Rex. Acum îl recunoșteam. Dobre, de la Afaceri Interne. Omul care condusese ancheta morții lui Grigoraș.
„Îl iau eu,” i-a spus ofițerului care ținea lesa. „E protocolul standard când dispare instructorul.”
Mi-am strâns curajul în pumni și am intervenit.
„Nu. Rex vine cu mine. Există un document notarial lăsat de Grigoraș. În caz de deces, custodia îmi revine mie.”
Dobre s-a întors brusc, scrutându-mă cu privirea. Minciuna era transparentă, dar am mizat pe șocul momentului.
„Și cine sunteți dumneavoastră, mai exact?”
„Alexandra Ionescu. Veterinarul unității. Iar Rex are nevoie urgentă de îngrijiri medicale.”
Privirile din capelă s-au întors spre noi. Dobre a ezitat o secundă prea mult. Știa că nu poate crea un scandal acolo, în fața atâtor martori. A clătinat ușor din cap și s-a dat la o parte, dar ochii lui spuneau clar: povestea nu s-a încheiat.
Am ieșit cu Rex și ne-am îndreptat direct spre mașina lui Mihai. Câinele a sărit în spate, cu mișcări precise, dar ochii lui rămâneau vigilenți.
„Arată-mi înregistrarea,” i-am spus lui Mihai.
Mi-a întins telefonul lui Grigoraș. Cu o zi înainte să moară, trimisese un fișier criptat către propriul cont personal. Am redeschis mailul. În interior, o înregistrare audio: o conversație între Dobre și o voce gravă, familiară—șeful Poliției.
„Grigoraș ne încurcă planurile,” spunea vocea. „Trebuie să-l ‘rezolvăm’ definitiv.”
„Nu vom avea probleme. Și câinele va fi scos din peisaj,” răspunse Dobre.
„Grigoraș a fost eliminat pentru că știa prea multe,” a rostit Mihai, vocea lui tremurând. „Iar Rex era acolo. În noaptea aceea.”
M-am întors și l-am privit pe Rex. Stătea nemișcat, dar prezent, ochii lui fixându-ne cu o inteligență tăcută. Nu fusese un accident. Nici o neînțelegere. Era o execuție.
„Ce facem?” am întrebat.
„Mergem la procurorul Ștefan. Singurul în care Grigoraș avea încredere. Singurul care n-a fost cumpărat.”
Am pornit motorul. Dar înainte să pun mâna pe volan, am simțit o atingere pe umăr. O labă caldă. M-am întors spre Rex. Îl mângâiam din reflex când degetele mele au atins ceva rece, străin—o mică placă metalică prinsă de zgarda lui.
Un drive USB.
Grigoraș știa ce urma. Și ascunsese cel mai important element al anchetei la partenerul lui de încredere—Rex.
Câinele nu era doar loial. Era gardianul unei ultime misiuni. Una care abia începea.