Credeam că întâlnirea cu Jason, dragostea mea din liceu, va fi un moment magic. A fost. Dar nu așa cum mi-am imaginat.
Eu eram fata timidă, mereu cu nasul în cărți, iar el – băiatul popular, sportivul de top, adorat de toată școala. Nu mi-a dat atenție niciodată. Dar ani mai târziu, m-am transformat complet. Fără ochelari, fără aparat dentar, cu o carieră solidă în marketing și încredere în mine. Și tocmai atunci, l-am întâlnit din nou.
M-a recunoscut într-un supermarket. A fost flatant. Am povestit puțin, apoi m-a invitat la cină într-un restaurant elegant. Am acceptat, cu emoții.
La început a fost plăcut. Povești din liceu, zâmbete. Dar curând mi-am dat seama că Jason trăia încă în trecut, agățat de gloria lui de atunci. Apoi, șocul: în timp ce eram la toaletă, a pus intenționat un fir de păr în mâncarea mea. Când am revenit, făcea o scenă chelneriței, cerând să nu plătească nota. Mi-a spus mândru că e „trucul lui preferat” ca să mănânce pe gratis. Și, cu o naturalețe absurdă, mi-a cerut să plătesc eu data viitoare.
Atunci am înțeles tot: Jason nu se maturizase deloc. Nu era bărbatul pe care mi-l imaginam. Era băiatul de liceu, blocat în trecut, cu minciuni ieftine și gândire măruntă.
L-am blocat imediat după întâlnire. Și n-am simțit niciun regret. Doar ușurare. Întâlnirea cu el mi-a arătat cât de mult am crescut eu. Că nu mai sunt fata care tânjea după atenția cuiva ca el.
Acum știu cine sunt. Și mai ales… ce nu mai accept în viața mea.