Există povești de viață care nu se spun cu ușurință. Povești care dor, care rămân în inima unei familii ca o rană nevindecată, dar pe care, uneori, vine momentul să le așezi în cuvinte – nu pentru a primi compasiune, ci pentru a face lumină. Cu o sinceritate dezarmantă, Ileana Sterp a ales să vorbească, pentru prima dată, despre absența tatălui din viața lor. O absență pe care mulți o observaseră, dar puțini o înțelegeau.
Într-o postare simplă, profundă, pe pagina sa de Facebook, Ileana a răspuns la întrebările care i-au fost puse de nenumărate ori: „Unde este tatăl vostru?” sau „De ce nu apare în niciun vlog, în nicio fotografie?”. Și a răspuns fără înverșunare, fără ranchiună, ci cu o luciditate caldă, născută din acceptarea unei răni vechi: „El nu locuiește cu noi. A plecat… acum mulți ani.”
O plecare tăcută care a lăsat în urmă un gol
Tatăl ei și al lui Culiță Sterp a ales, pur și simplu, să plece din viața familiei. Fără o explicație clară, fără un motiv pe care copiii să-l poată înțelege pe deplin. A fost o decizie unilaterală, o tăietură bruscă într-un fir care ar fi trebuit să lege pentru totdeauna părintele de copil.
„Nu știu dacă a avut un motiv bine întemeiat sau nu. A fost alegerea lui. Noi am încercat să-l mai aducem acasă, dar n-am reușit”, a scris Ileana cu o resemnare dureroasă, dar liniștită. E acel fel de durere care nu mai strigă, ci doar tăinuiește.
O stea căzătoare și un dor care apasă în tăcere
Într-o seară recentă, Ileana, alături de soțul ei și micuța Carla, s-au plimbat prin apropierea unui cimitir. Atunci, soțul i-a spus, privind cerul: „Mi-e dor de tata.” În aceeași clipă, o stea căzătoare a străpuns bolta. Nu au mai zis nimic. Doar s-au privit cu ochii umezi și sufletul strâns.
A fost unul dintre acele momente în care cerul parcă îți răspunde, în tăcere, la gândurile cele mai adânci. Dorul de un tată nu dispare niciodată. Nici măcar atunci când acel tată a ales să nu mai fie acolo.
Un tată care nu și-a dorit să rămână
Chiar dacă mama Geta a rămas stâlpul familiei, prezentă, iubitoare și neclintită, lipsa tatălui a fost mereu resimțită. Și nu pentru că nu ar fi existat suficientă iubire în casă, ci pentru că, oricât de matur ai fi, o parte din tine tânjește după figura paternă care să-ți spună că e mândru de tine, că te iubește, că e acolo.
Timpul a trecut, copiii au crescut, au construit cariere, au devenit adulți respectați, dar acea ușă – pe care au încercat de atâtea ori s-o deschidă din nou pentru el – a rămas închisă. „Din păcate, nu își dorește să păstrăm legătura, deci nu avem o relație apropiată”, a spus Ileana, cu demnitate.
De ce a vorbit acum
Ileana a simțit nevoia să spună această poveste nu pentru a genera milă, nu pentru a atrage atenție, ci din respect pentru oamenii care o urmăresc, care o întreabă și care merită un răspuns sincer.
„Probabil ați observat că nu am vorbit niciodată despre acest subiect. Nici nu vreau să fac un subiect din asta. Ci doar, din respect pentru oamenii care mă urmăresc și mă întreabă despre el, am simțit să spun”, a adăugat ea.
A fost un act de sinceritate profund umană, care nu acuză, nu judecă, dar nici nu neagă. A fost o împăcare cu trecutul și o lecție de maturitate emoțională – aceea de a vorbi despre durere fără să o lași să te definească.
O familie care a ales să meargă înainte
Povestea spusă de Ileana este, poate, și povestea altora. A celor care au fost nevoiți să crească fără unul dintre părinți, care au căutat răspunsuri, dar n-au primit niciodată. A celor care și-au construit forța din lipsă, nu din abundență. A celor care au învățat că iubirea nu e întotdeauna acolo de unde ar trebui să vină, dar poate fi regăsită în alți oameni, în alte forme, în alte suflete.
Familia Sterp merge mai departe. Cu dragoste, cu unitate, cu valori solide. Chiar și cu această absență tăcută în fundal. Pentru că uneori, curajul adevărat nu înseamnă să te răzvrătești împotriva trecutului, ci să-l accepți, să-l integrezi și să alegi să iubești mai departe. Exact așa cum a făcut Ileana.