Andrei Haures a plecat. Și odată cu el, o liniște grea s-a așezat peste întreaga echipă de salvatori din Suceava. A murit acasă, singur, cu o perfuzie alături și o ușă care n-a mai fost deschisă dinăuntru. Iar de atunci, timpul pare că s-a oprit în loc pentru cei care l-au cunoscut.
Avea doar 37 de ani. Un tânăr care își trăia viața cu discreție și intensitate. Era asistent medical, un om care se trezea cu noaptea-n cap, îmbrăca uniforma și ieșea în lume să salveze alți oameni. Nu conta că era zi de sărbătoare, că era weekend sau că ploua cu spume – Andrei era acolo. Primul. Cu mâinile sigure, cu vocea calmă și cu o liniște care molipsea.
Nu era genul care se plângea. Niciodată. Deși uneori obosea. Deși uneori, poate, îl durea. Era mereu același: zâmbitor, prezent, disponibil. Și pentru colegi, și pentru necunoscuți.
Miercuri seara, telefonul lui a rămas mut. Nu a mai răspuns. Și colegii, știind cât e de punctual și atent, au simțit că ceva nu e în regulă. Au sunat la 112. Pompierii au venit. Au spart ușa. Și acolo, pe podeaua rece, au găsit un om întins, tăcut, inert. Lângă el, o perfuzie.
Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat. Ancheta e în desfășurare. Se analizează ce era în acea perfuzie. Se caută răspunsuri. Dar niciun răspuns nu poate aduce înapoi ce s-a pierdut.
Un coleg de neînlocuit, un prieten de pus la rană
Colegii lui sunt în stare de șoc. Pentru că Andrei nu era „doar un coleg”. Era acel om rar, care știa să tacă atunci când trebuie, dar și să vorbească exact ce trebuie, când sufletul ți se rupea. Era genul de om care stătea în picioare chiar și atunci când toți ceilalți oboseau. Care nu cerea nimic, dar dădea tot.
„Vineri ne-am întâlnit la UPU”, a scris o colegă. „Era cu zâmbetul pe buze, optimist și plin de viață. Nimic nu prevestea ce avea să urmeze.” Și în cuvintele ei, e toată durerea unei echipe care nu poate accepta că salvatorul lor s-a stins.
„Azi stai pe scaun la poartă, mâine îți cântă la groapă…”, a scris cineva. Nu e o metaforă. E realitatea crudă. Una în care un om care salva vieți a murit singur, fără să poată fi salvat.
Mesajele curg. Durerea e tăcută, dar adâncă
„Cu adâncă durere în suflet și inimile copleșite de tristețe, anunțăm plecarea fulgerătoare a colegului nostru drag, Andrei Haures…”, a transmis Serviciul de Ambulanță Județean Suceava.
Dar cum poți pune într-un comunicat toată dragostea, respectul și golul lăsat de un om ca el?
„Era genul de om care aducea liniște în cele mai grele momente. Avea o inimă mare. O vorbă bună. O energie caldă care te ținea în viață. Plecarea lui lasă un gol imposibil de umplut.”
Așa îl descriu toți. Un zâmbet de om. Un suflet mare. Un sprijin. Un OM, cu toate literele mari.
Nu mai e. Și totuși, e peste tot. În amintiri, în gesturi, în sufletele atinse de el.
Unii își amintesc de prima lor gardă cu el. De cum i-a învățat să pună o branulă cu răbdare. Alții, de cum le-a oferit o cafea caldă după o intervenție grea. Iar pacienții… ei nu știu poate nici cum îl chema, dar știu că au văzut în ochii lui ceva ce rar se întâlnește: grijă sinceră.
Nu a cerut niciodată nimic. Dar a dat tot.
Astăzi, prietenii lui se întreabă „dacă a fost ceva ce n-am văzut… dacă a fost ceva ce am fi putut face.” Dar Andrei n-a spus niciodată că suferă. Poate că n-a vrut să încarce. Poate că a sperat că va trece. Poate că doar tăcea, cum făcea de obicei.
Dumnezeu să te ierte, Andrei. Ai fost mai mult decât un asistent medical. Ai fost o inimă care bătea pentru toți ceilalți.
Ai plecat prea devreme. Fără rămas bun. Fără semne. Dar ai lăsat în urmă o liniște grea și o amintire care va dăinui. În fiecare salvare. În fiecare ambulanță care pornește în noapte. În fiecare mână care se întinde să ajute.
Pentru că ai fost acolo. Mereu.
Și ai rămas. În sufletul nostru.