„M-a părăsit pentru cineva mai tânăr. Dar n-a știut că karma are întotdeauna ultimul cuvânt.”
Niciodată nu m-am gândit că Lucas va ieși din viața mea atât de brusc, atât de rece, atât de… arogant. După cinci ani de relație, în care am construit visuri, am făcut sacrificii și am crezut că suntem „pentru totdeauna”, mi-a aruncat o frază care mi-a sfâșiat sufletul:
— „Am găsit pe cineva mai tânăr. E timpul pentru un upgrade.”
Am rămas fără cuvinte. Nici nu mai știam ce doare mai tare: trădarea sau disprețul din privirea lui.
Dar durerea nu s-a oprit acolo.
În săptămânile care au urmat, Lucas părea că se hrănește din umilința mea. Posta constant fotografii cu noua lui iubită — o tânără exuberantă, cu zâmbete perfecte și vacanțe de weekend, de parcă voia să-mi demonstreze cât de „bine” îi e fără mine.
Pe rețelele de socializare, lumea aplauda cuplul lor, iar eu devenisem un capitol șters, etichetat de el ca fiind „balast”.
— „Acum trăiesc cu adevărat,” le spunea cunoscuților.
Dar Universul are un mod interesant de a reechilibra totul.
Trecuseră câteva luni. Mă vindecam încet, învățam să respir fără nodul din gât și să-mi regăsesc liniștea. Apoi, din senin, o prietenă de familie mi-a spus:
— „Ai auzit ce s-a întâmplat cu Lucas?”
— „Nu. Și nici nu prea mă interesează…”
— „Zoe, fata pentru care te-a părăsit, e acum cu Ryan. Fiul lui Lucas.”
Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Ryan, fiul din prima căsătorie al lui Lucas. Fata pe care o „etala” cu mândrie devenise acum iubita copilului său.
Nu am spus nimic. Am zâmbit. Nu cu răutate, ci cu o liniște profundă. Pentru că, în sfârșit, tot ce simțisem că era nedrept… fusese corectat. Fără ca eu să fac nimic. Așa acționează karma: în tăcere, dar cu o precizie impecabilă.
După câteva zile, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
— „Putem vorbi?”
Era el.
— „Am greșit. Pot să te văd?”
Dar nu mai simțeam nimic. Nici furie, nici dor. Doar o liniște puternică, acel semn clar că vindecarea își făcuse treaba.
I-am răspuns simplu:
— „Cred că știi deja ce ai făcut.”
Ne-am revăzut întâmplător, la o petrecere. Nu mai era bărbatul arogant care plecase. Arăta obosit. Stins. Rătăcit. A venit spre mine cu privirea în jos, șoptind:
— „Alina… Putem vorbi?”
L-am privit o clipă. Și i-am spus calm:
— „Nu. Cred că ai spus destul atunci. Iar acum, e prea târziu.”
Am plecat fără să privesc înapoi.
Pentru că, uneori, karma nu pedepsește. Doar îți arată ce ai pierdut, atunci când credeai că meriți mai mult.