Era o noapte obișnuită pentru Mihai, paznicul cimitirului din marginea orașului. Doar că, în ultima vreme, zvonurile despre apariții ciudate îl făcuseră să devină mai vigilent. Așa că, în loc să patruleze toată noaptea, a ales să instaleze discret o cameră de supraveghere între rândurile de morminte vechi. S-a așezat apoi în baraca de pază și, epuizat, a adormit.
La primele ore ale dimineții, cu ochii încă grei de somn, a pornit înregistrarea. Dar ceea ce a văzut l-a trezit brusc, cu o spaimă rece strecurându-i-se în suflet.
O siluetă între cruci
Era trecut de ora 3:00, momentul în care, se spune, granița dintre lumi devine subțire. Pe filmare, între crucile acoperite de mușchi și ceața joasă, o siluetă apărea în câmpul camerei. Nu mergea. Nu părea nici măcar să pășească. Plutea, încet, ca o umbră uitată de timp.
Mihai derulă înapoi, apoi mări imaginea. Inima i se opri o clipă. Silueta purta haine ponosite, dar chipul… chipul era identic cu al său. Nasul coroiat, ochii adânci, cicatricea de deasupra sprâncenei drepte – fiecare detaliu era acolo. Un dublu spectral care îl privea, nemișcat, prin obiectivul camerei.
Mormântul interzis
Tulburat, Mihai a plecat imediat spre locul din imagini. Când a ajuns, a încremenit. În fața sa se afla un mormânt vechi, acoperit de frunze și praf. Numele gravat pe piatra rece: Teodor Vasilescu, 1975–2018. Sub fotografie – o față mai tânără, dar familiară. Era chiar el. Sau cineva care îi semăna teribil.
Teodor. Numele tatălui său. Mama îi spusese că murise înainte să se nască. Dar data morții – 2018 – nu avea niciun sens.
Cu mâna tremurândă, Mihai a scos telefonul și a revăzut imaginea. Tot acolo. Aceeași față, același chip. Nu putea fi o coincidență.
Mesajul de dincolo
Brusc, telefonul a vibrat. Un mesaj de la un număr necunoscut:
„Fiul meu, am încercat să te găsesc ani de zile. Mama ta m-a mințit că ai murit la naștere. Acum că ești aici, avem multe de discutat. Te aștept în capela veche la răsărit.”
Mihai a ridicat privirea. Cerul era încă întunecat, dar linia subțire a zorilor începea să se contureze. Mai avea două ore.
Între lumi
Și-a luat lanterna și a pornit spre capela din colțul cimitirului, un loc părăsit de zeci de ani. Ușa grea scârțâi sinistru, iar aerul rece și umed îl învălui ca o îmbrățișare funebră.
Acolo, în întuneric, avea să afle adevărul. Un adevăr poate mai periculos decât orice legendă. Cine fusese Teodor Vasilescu cu adevărat? Și ce legătură avea cu el?
Poate că răspunsul îl aștepta la răsărit…
Poate că nu ar fi trebuit niciodată să-l caute.