O casă, o scrisoare și un nou început
Când Alina a pășit în casa veche din Liskova Poliana, o răcoare o învălui ușor, ca o îmbrățișare uitată. Aerul mirosea a lemn îmbătrânit, praf și ceva ce nu putea defini — dar care-i atingea sufletul. În mijlocul camerei, o masă mică de lemn, un scaun de parcă cineva tocmai se ridicase, și pe pereți, fotografii alb-negru care păreau să respire trecutul.
Pe masă, o cutie de lemn, simplă, dar frumos sculptată. A deschis-o. Înăuntru, un teanc de scrisori legate cu o panglică albastră și, deasupra lor, o fotografie cu ea și Mikita, zâmbind într-un camping. Pe spate, un mesaj cu scrisul lui:
„Alino, dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Dar nu am plecat cu totul.”
Cu lacrimi în ochi, Alina a desfăcut panglica și a început să citească.
„Dragostea mea,
Știu că ești furioasă. Că suferi. Și că nu înțelegi. Dar te rog, nu opri aici.
Casa asta… am cumpărat-o cu banii de la prima noastră vacanță amânată. Ți-am promis atunci că ‘va veni timpul nostru’. Și l-am pregătit aici, în tăcere. În grădină e tras curentul. Am început lucrările. Moș Ivan m-a ajutat. El știe tot.
Mama are totul în oraș. Dar tu… tu ai forță. Ai nevoie de un loc al tău. Un loc de vindecare. De început.
Stai aici o vreme. Privește cerul. Ascultă păsările. Ai să vezi… ai să simți.
Te iubesc dincolo de timp,
Mikita”
Alina a ieșit în curte și abia atunci a văzut: o grădină trasată, un leagăn legat de un păr bătrân, o seră mică. Și în tăcerea aceea, a apărut moș Ivan, cu o cană de compot.
„Mikita mi-a zis că o să vii… Aici ai tot ce-ți trebuie. Scule, materiale. Și dacă vrei, vin și cu băieții să te-ajutăm.”
Ea n-a putut răspunde. Doar a plâns. Dar era un plâns blând, cu dor cald, nu cu durere.
Timpul a trecut. Alina a rămas. A reparat casa. A plantat. A deschis un mic atelier de ceramică, visul ei nespus. Copiii din sat veneau să picteze cănile cu ea. Fiecare cană avea un cuvânt simplu, dar plin de sens: „Speranță”, „Răbdare”, „Iubire”, „Început”.
Într-o zi, a primit o scrisoare de la soacra ei, Olesea Pavlivna:
„Iartă-mă, Alina. Acum am înțeles. Mikita ți-a lăsat exact ce aveai nevoie. Vreau să vin să te ajut. Să fim… familie.”
Alina a zâmbit. Poate pentru prima dată cu inima întreagă.
Într-o dimineață, cu miros de pâine caldă, a deschis ușa. Soarele lumina blând camera.
A turnat ceai într-o cană veche, crăpată, și a așezat-o pe masă, în fața unui scaun gol.
„Pentru tine, Mikita,” a șoptit ea.
Tăcerea nu mai era apăsătoare. Era plină de amintiri. De iubire. De liniște.
Și, mai ales, de un nou început.