Există povești care nu au nevoie de efecte speciale pentru a emoționa, ci doar de un om adevărat care își pune sufletul pe masă. Povestea lui Radu Pietreanu, cel care ne-a făcut să râdem cu lacrimi în „Vacanța Mare”, este una dintre ele. Nu e o poveste de comedie, deși el continuă să o spună cu zâmbetul pe buze. E o poveste despre viață, despre moarte, despre iubire și curaj. O poveste care îți atinge inima și nu te mai lasă indiferent.
Radu Pietreanu a fost mereu omul cu gluma la el. Cuvintele lui se transformau în hohote de râs, iar prezența sa scenică făcea să pară că viața e simplă și frumoasă. Dar, într-un colț de existență nevăzut de public, comediantul a dus o luptă tăcută, grea, cu un dușman nemilos: cancerul la plămâni.
A fost o bătălie dusă nu doar cu suferința fizică, ci și cu renunțările interioare, cu teama, cu neputința. A fost atât de aproape de moarte, încât a simțit că trece dincolo. „Sufletul meu m-a lăsat și pe mine. Am plecat pe lumea cealaltă un minut… M-am întors, trecuseră trei săptămâni.” Cei din jur îl vedeau inert, un trup slăbit, fără răspuns. El, însă, trăia altceva. O liniște despre care spune că a fost înspăimântător de perfectă. Și atunci a făcut o alegere rară: s-a întors.
„Vreau scandal! Nu vreau liniștea aia de sus și pacea aia”, a spus. Cu o sinceritate care te înfioară, a mărturisit că a tras de sine însuși, cadavrul de 60 de kilograme în care mai pulsa doar o licărire de voință, și a început, pas cu pas, să urce înapoi în viață.
În tot acest timp, când totul părea pierdut, cineva i-a fost alături. Nu o iubită nouă, nu o familie lărgită, ci fosta sa soție. Femeia cu care nu mai împărțea de mult o relație de cuplu, dar care i-a rămas aproape ca un gardian al speranței. A fost acolo când medicii spuneau „pregătiți-vă”, a fost acolo când nimeni nu mai credea. Rochia neagră o avea pregătită, dar inima ei încă spera.
„Cred că e singura care putea să fie lângă mine și m-a ajutat să revin”, spune Pietreanu cu vocea stinsă, dar cu privirea unui om recunoscător. Într-o lume în care legăturile par fragile și iubirile de unică folosință, povestea lor pare un miracol tăcut.
Pentru a continua tratamentul, Radu și-a vândut casa. Nu s-a plâns. Nu a cerut ajutor. A fost genul acela de luptător care nu vrea compasiune, ci șansa de a mai gusta puțin din viață. Și-a luat suferința pe umeri și, în stilul său inconfundabil, a transformat-o în lecție. Prin glumele sale, strecoară sfaturi, așa cum spune el. Mesaje codate, învăluite în râs, dar care vin din adâncuri de om care a văzut moartea și s-a întors.
A fost o perioadă în care nu accepta colaborări, nu voia să mai audă de scenă. Dar, în timp, a înțeles că arta era parte din vindecarea lui. A început din nou să urce pe scenă, să cânte, să glumească, să se bucure de oameni. Umorul a fost terapie. Publicul – medicament. Și viața – un cadou care merită trăit clipă cu clipă.
Privind în urmă, Radu Pietreanu nu vorbește cu ură despre boală. Vorbește cu o seninătate dureroasă, ca despre un profesor dur care i-a predat lecția cea mai grea: să prețuiești tot ce ai, când încă mai ești aici.
Aceasta nu este o poveste despre un actor. Este povestea unui om care a ales viața în cea mai tăcută și dură formă a ei. Este despre curajul de a te ridica atunci când totul pare pierdut. Este despre o femeie care nu a întors spatele, chiar dacă nu mai era „soția oficială”. Este despre iubirea care nu cere titluri. Și este, mai ales, despre miracolul de a râde după ce ai văzut moartea.
Radu Pietreanu trăiește. Și pentru fiecare zi în plus, zâmbește. Și ne învață și pe noi, cu fiecare poveste spusă, că nu trebuie să ne luăm viața prea în serios, dar nici să o irosim.
Pentru că, uneori, cele mai mari revelații se spun în glumă.